Am găsit un articol interesant pe www.contributors.ro. Îl reproduc integral.
Articolul aparţine profesorului Marcel Cremene şi poate fi citit în original aici.Evenimente recente legate de diversele evaluări școlare m-au inspirat să aștern câteva idei despre un aspect central al școlii: nota. Astfel, avem elevi mândri că au luat nota maximă, elevi care se simt nedreptățiți pentru că nu li se recunosc meritele și, din nefericire, elevi care se sinucid din cauza notei. Iată deci că nota contează indiferent ce s-ar spune. Contează pentru a primi o bursă, pentru a fi admis la o școală bună, ca formă de recunoaștere socială a meritelor, ca presupusă măsură a cunoștințelor și a nivelului de inteligență. Chiar și în vechiul regim nota reprezenta un criteriu de bază pentru a fi admis în structurile tineretului comunist. Astfel, accentul pus asupra notei sugerează faptul că în sistemul de educație nu este vorba de învățare ca scop în sine ci de învățare ca mijloc pentru a atinge un alt scop.Încercarea de a măsura cumva performanțele elevilor/studenților nu este total lipsită de sens. Însă acest lucru implică inevitabil o doză mare de reducționism (adăugat faptului că abordările orientate pe separarea disciplinelor decupează în mod artificial realitatea). Problema devine gravă atunci când nota ajunge să conteze prea mult ca impact emoțional, când devine alienantă, când ne îndepărtează de realitate. Într-un anumit sens, școala luată prea în serios devine dăunătoare. Acest lucru este explicabil prin faptul că orice dogmă, ideologie și de altfel orice confuzie între un model (ca produs limitat al minții umane) și realitate riscă să devină periculoasă.
În calitatea mea de profesor și de fost elev premiant (chiar șef de promoție în facultate) simt că am o oarecare responsabilitate de a face ceva pentru a-i ajuta pe elevi și studenți să evite păcatul ”fundamentalismului școlar”. În acest scop voi prezenta în continuare pe scurt câteva idei care sper să ajute la evitarea unei înțelegeri greșite a ceea ce reprezintă școala și notele:
- Școala este un incubator mai mult sau mai puțin reușit. Ea singură nu are cum să ne pregătească în mod eficient pentru viața reală. Școala poate pregăti, în cel mai fericit caz, buni profesori. Când ieșim din incubator lucrurile nu mai stau la fel. Problemele lumii reale diferă semnificativ de problemele artificiale din incubator. Ierarhia pe care școala o introduce prin notele acordate nu prea mai este relevantă în viața reală. S-a demonstrat că nici măcar IQ-ul nu este un indicator semnificativ pentru reușita în viață. În afara incubatorului școlar nota are o semnificație foarte discutabilă (mulți angajatori știu bine asta).
- Cel mai important lucru despre educație este ceea ce a exprimat foarte bine Isaac Asimov: ”Self-education is, I firmly believe, the only kind of education there is”. Am avut norocul să primesc de foarte timpuriu o idee similară de la tatăl meu: ”scopul educației ar trebui să fie auto-educația”. Acum pot să confirm că am învățat la nivel profund doar acele lucruri pe care am dorit să le învăț, de care m-am preocupat în mod voluntar, pe care le-am studiat mai ales singur, fără să primesc neapărat o notă pentru asta. Din contră, atunci când am învățat doar pentru o notă bună, chiar dacă am reușit să o obțin, m-am ales cu aproape nimic pe termen lung. Consider că notele pe care le-am primit nu au reprezentat nici un stimulent și nici un indicator semnificativ pentru ceea ce am învățat la nivel profund și durabil.
- Profesorii nu sunt zei și nu pot evalua elevii/studenții la modul absolut. Mai mult, destui profesori posedă o inteligență superioară caracterului/moralității lor, ceea ce le permite să facă diverse compromisuri mai ales dacă acționează din conformism (”așa fac și alții”). Iar conformismul aplicat pe un sistem atins de metehne nesănătoase servește la stabilizarea acestor metehne. Acolo unde avem impresia că numai competența contează pot să existe alți factori care țin de diverse considerente politice (în sens larg). Astfel, a absolutiza evaluarea care vine din partea unui profesor este pur și simplu stupid. Mult mai utilă este capacitatea de a face diferența între profesori: să ne detașăm de cei de proastă calitate minimizând efectul lor nociv și să ne bucurăm de ceea ce putem învăța de la cei de bună calitate.
- Nota 10 acordată prea ușor distorsionează realitatea. În sistemul francez lucrurile stau ceva mai bine pentru că aproape nimeni nu poate obține nota maximă, 20. Faptul de a putea obține nota maximă induce cumva ideea falsă că putem fi perfecți și în realitate precum în incubatorul școlar. Mai mult, apare un alt efect pervers: elevii/studenții de nota 10 au probleme mari în a învăța din greșeli din simplu motiv că, aplicând și în viață reală aberația existenței notei maxime, evită greșelile potențial utile. Acești elevi/studenți au o aversiune mai mare la risc și suferă în mod disproporționat pentru micile greșeli (după cum a lua 9 în loc de 10 poate fi ”catastrofal”). A nu putea să învețe printr-o abordare de tip ”încercare și eroare” este o limitare a celor obișnuiți cu nota 10 pe linie. Perfecționismul este un alt ”păcat” în care cad elevii/studenții de nota 10. De asemenea, aceștia au dificultăți în a lua decizii legate de ceea ce să NU facă pentru că rămân din școală cu iluzia că poți fi de 10 la toate ”materiile” vieții făcând ”perfect” tot ce ți se cere. Acest lucru poate explica de ce în viața reală elevii de nota 10 ajung mai degrabă să fie conduși de cei de nota 5 și nu invers. Din aceste motive, elevii/studenții de nota 10 pe linie au de fapt foarte multe de învățat când se trezesc afară din incubatorul școlar, în timp ce, cei de nota 7-8, mult mai obișnuiți să decidă ce să nu facă, par mai bine adaptați.
- Nimic nu poate suplini propriul sistem de evaluare. Cei care nu au în ei înșiși criteriul propriei valori sunt ca frunza în vânt și cad ușor pradă abuzurilor diverșilor ”experți” pricepuți în a-i evalua în fel și chip. Cu cât mai scăzută încrederea în sine cu atât mai mare riscul de a fi abuzat la nivel emoțional. De fapt, cred că școala nu poate rezolva singură nimic esențial pentru că esențialul este întotdeauna în noi și nu în sistemul exterior care vrea să ne formeze/deformeze într-ul fel sau altul. Au succes cei care înțeleg că învățarea e treaba lor în primul rând – nu am văzut încă autodidact care să nu reușească în viață.
Este cred destul de evident că evaluarea prin note poate avea efecte nedorite asupra elevilor/studenților dacă i se acordă o importanță prea mare. Nota este o construcție artificială care servește la a măsura ceva. Însă nu e foarte clar ce anume măsoară și unde contează efectiv această măsurătoare în afara incubatorului școlar. Este foarte posibil ca ceea ce cuantificăm să nu conteze în timp ce esențialul rămâne de fapt ne-cuantificabil. Există și sisteme educaționale care nu folosesc note și acestea ar merita cred mai multă atenție. Pentru a învăța în mod profund și durabil nu avem neapărată nevoie de evaluări și note ci în primul rând de motivație, pasiune și curiozitate. De aici rezultă destul de evident și rolul principal al profesorului: a stimula curiozitatea, motivația și plăcerea de a învăța. Dacă nu poate face asta atunci probabil că nu poate face nimic cu adevărat util, eventual poate chiar să dăuneze. În fine, de mare ajutor pentru elevi și studenți este discernământul de a alege persoanele care îi pot ajuta pe drumul lor, drum ce nu poate fi ghidat decât de propria dorință de cunoaștere și evoluție.
