O altă datină a şcolii româneşti prevede ca, în realitate, cursurile să se încheie cam cu vreo săptămână înainte de vacanţa mare. Sau, ca să fim sinceri până la capăt, cum se intră în luna iunie, nimeni nu prea mai are chef de şcoală. Nici elevii şi nici profesorii. Elevii îşi întreabă în fiecare zi diriginţii când trebuie să returneze manualele. Diriginţii, la rândul lor, îl întreabă pe director. Acesta, de frica legii, nu poate să dea ordinul de adunare a manualelor prea devreme. Aşa că totul se face la mica înţelegere, cu ştiinţa tuturor şi cu complicitatea tuturor.
Nu pare aşa o mare problemă dacă dispare o săptămână, o săptămână şi ceva - hai, două! - de şcoală! Problema este că, de fapt, se inculcă acestor copii o idee care-i va urmări apoi toată viaţa şi va deveni o parte a caracterului lor: ideea că nu trebuie să muncim chiar aşa, până la capăt, că nu trebuie să respectăm chiar aşa, habotnic, litera legii. Că, odată ajunşi adulţi, la serviciu, dacă ziua de muncă se termină la ora 16.00, ne putem apuca să ne strângem bagajele pe la 15.00 - 15.00 şi ceva. Că, dacă săptămâna de lucru are 5 zile, ultima dintre ele e zi scurtă sau o putem folosi pentru o învoire sau pentru un chiul (acoperit de colegi) etc. Sigur, toate astea sunt posibile dacă eşti angajat la patronul-stat, cel mai de treabă patron din lume. Aceste năravuri, larg răspândite în societatea românească, sunt cultivate cu sârg încă din cei 8 ani (sau 10, sau 12 etc.) de şcoală.
Dl Funeriu a fost inteligent. Sau s-a crezut. A împins finalul anului şcolar în a treia săptămână din iunie, astfel încât să se mai facă ceva şcoală în primele două săptămâni. A crezut că astfel mai câştigă o săptămână de şcoală! Cred că s-a înşelat şi s-a mai ales şi cu un cor de înjurături!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Scrie aici.